Decursul existentei umane a constituit intotdeauna un subiect important de reflectie adanca si controversata a fiintei umane.

Omul cauta astfel o ierarhie a valorilor, o persistenta unica a scopurilor in incercarea de a gasi un anumit sens al vietii. Parerea mea este ca nu exista insa un sens al vietii colectiv, deoarece daca s-ar ajunge la o afirmatie generala atunci ar ramane executia mecanica si astfel toti am porni spre un sens comun, fara mister, fara chip.

Pentru unii viata este doar un drum spre moarte dar moartea poate fi privita cu teama ca pana la urma totul se va sfarsi sau iti poate da un motiv sa traiesti intens, ca si cum ar fi ultima clipa.

Indiferent daca sensul inseamna motivul sau directia vietii, constiinta umana creeaza o serie de valori morale pe care incearca sa le urmeze. Valori ca realizarea unei familii, satisfacerea profesionala, datoria fata de comunitate sau convingerea religioasa sunt interese demne de urmat in viata unui om. Suntem in cautarea diferentei dintre bine si rau, incercarea de a defini fericirea, de a gasi sensul existentei toate dictate de ratiune si sentiment deopotriva, amplificare de nevoia de cunoastere, dictate de armonie si de reusita.

Pentru cei mai multi oameni sensul vietii se afla in aflarea fericirii. Diferitele conceptii despre fericire se disting in primul rand, prin felul in care este inteleasa natura acesteia .

Potrivit unor conceptii, fericirea este un ideal, greu de atins in aceasta viata. Kant considera ca fericirea nu poate fi atinsa deoarece nu putem sa ne cautam fericirea intr-o lume in care realizarea dorintelor noastre depinde si de fericirea celorlalti. Este foarte greu sa analizezi fericirea in raport cu ceilalti . Intr-una din piesele sale de teatru, J. P. Sartre folosea o expresie socanta: “infernul sunt ceilalti”; si, desigur, la randul sau, fiecare din noi poate fi “celalalt”. Poate sa fie altcineva fericit pe seama nefericirii tale sau sa fii tu fericit pe seama nefericirii altora? Sa fie bine pentru noi daca altora le e rau pentru asta? Sau sa le fie altora bine chiar daca asta inseamna sa ne fie noua rau?

Samuel Johnnson afirma ca “speranta este ea insasi un soi de fericire si poate principala forma de fericire pe care lumea o ofera”.